Ideea faptei, în duhul Gītei, este cea mai cuprinzătoare cu putință. Ea cuprinde orice lucrare a naturii din om, lăuntrică sau din afară, săvârșită în minte sau prin trup, mare sau mică.
De la truda omului la truda slujitorului, de la munca înțeleptului la simplul fapt de a mânca, totul intră în acțiune. Căutarea Sinelui prin gândire, cinstirea Supremului printr-o iubire nesfârșită, adunarea mijloacelor și a însușirilor ființei și folosirea lor pentru slujirea lui Dumnezeu și a omului stau aici pe aceeași treaptă.
Buddha stând sub copacul bo și dobândind iluminarea, ascetul meditând tăcut și nemișcat în peștera lui, Śaṅkara străbătând furtunos India, vorbind cu toți oamenii și propovăduind cu înflăcărare învățătura non-acțiunii: toți, din această privire, săvârșesc o lucrare puternică și rodnică. Dar, deși fapta din afară poate fi aceeași, între felul de a lucra al unui om obișnuit și cel al unui înțelept este o deosebire de temelie: o deosebire în starea ființei, în putere și în înzestrare, în viață și în fire, și deci un alt răspuns, o altă învestire divină pentru fiecare.
Cele trei feluri ale faptei
Fapta tāmasică este săvârșită cu mintea tulbure, cufundată în greșeală și neștiință, într-o supunere mașinală față de instincte, porniri și prejudecăți, fără străduința de a cântări urmările și temeiurile care le nasc; ea aduce pierdere și risipă într-un efort orb.
Fapta rajasică este săvârșită sub stăpânirea dorinței, cu atașament față de lucrare și față de roadele ei, sau cu amestecul egotic al propriei persoane în faptă; cere o sforțare nemăsurată, o muncă aprinsă, dusă cu mare încordare a voinței personale.
Fapta sattvică este săvârșită cu liniște, în lumina limpede a cunoașterii și cu un temei înalt, dintr-un simț neutru al dreptății și al datoriei, sau al unui ideal, ca lucrul care se cade făcut, fără privire la rodul care iese din el în lumea aceasta sau în alta; o faptă împlinită fără atașament, fără plăcere și fără scârbă față de pornirile sau de piedicile ei, doar pentru împăcarea simțului dreptății, a inteligenței limpezi, a voinței luminate și a duhului mulțumit.
Totuși, și în faptă, ca în orice altceva, trebuie trecute dincolo înclinările, guṇa, ale Naturii. Abia atunci putem cunoaște cu adevărat înțelesul faptei care ne duce spre eliberare.
Fapta care eliberează
Fapta eliberatoare se naște din felul lucrărilor săvârșite într-o unire adâncă a voinței și a tuturor părților dinamice ale firii noastre cu Divinul, cu Inima Spirituală. La început este făcută ca o jertfă către Divin, stăruind încă gândul că noi suntem autorii ei; apoi este făcută fără acest gând, văzând Natura, prakṛti, ca singur autor.
În cele din urmă, fapta este împlinită recunoscând Natura drept puterea supremă a Divinului și dăruind Divinului toate faptele noastre, omul fiind doar un canal și o unealtă. În clipa aceea, toate lucrările noastre oglindesc de-a dreptul Sinele Suprem, ātman: sunt o parte întreagă din lucrarea universală, nedespărțită, pornite și împlinite nu de noi, ci de o śakti uriașă, care trece dincolo de noi.
Aceste fapte divine, oricare le-ar fi chipul din afară, nu pot să înlănțuie; sunt mai degrabă mijloace puternice de ridicare a ființei din prakṛti cea de jos, a celor trei guṇa, spre desăvârșirea firii supreme, divine, spirituale.
Principiul faptei
Sunt în lume două legi deosebite ale manifestării, fiecare adevărată în planul ei: una atârnând mai ales de starea din afară, de rânduielile morale ale societății, iar a doua neatârnată de legile din afară, dar atârnând cu totul de conștiința spirituală, de legea lăuntrică a armoniei divine.
Gītā nu ne învață să supunem planurile înalte celor de jos; nu cere conștiinței trezite spiritual să se jertfească pe altarul datoriei, ca o victimă a legii sociale. Se înlocuiește astfel ideea de obligație socială cu aceea de împlinire spirituală.
Eliberarea ființei din lanțul faptelor care nasc alte fapte, prin așezarea conștiinței în Dumnezeul din noi, în Inima Spirituală, este miezul învățăturii Gītei despre acțiune.
Secretul acțiunii este același cu secretul întregii vieți și existențe. Existența nu este doar o mașinărie a naturii, o roată a legii în care sufletul stă prins pentru o clipă sau pentru veacuri; ea este o necurmată arătare a spiritului.
Fapta trebuie să ducă spre căutarea, împlinirea și revelarea Sinelui, nu spre dobândirea roadelor ei, din afară sau dinăuntru, legate fie de clipa aceasta, fie de viitor. Este o lege lăuntrică și un înțeles tainic al tuturor arătărilor care atârnă de Suprem, altul decât cel pe care îl găsim în natura rostită de eul propriu; în aceasta stă adevărul adânc al faptei. Numai prin descoperirea adevăratului Eu, trăind în armonie cu chemările lui, adevărata realitate va înlătura greutățile, iar lupta va lua sfârșit. Faptele săvârșite în lumina Spiritului Suprem dinăuntru se preschimbă într-o adevărată lucrare divină.
Note de curs ale lui Claudiu Trandafir, publicate de Simona Trandafir pe blogul ei, Tantra Maha Vidya, în 2012.
Autor: Claudiu Trandafir · note de curs
