Eram la mare, în Grecia. Coboram de pe un munte spre plajă. Nu se vedea marea printre copacii deși. Și, la un moment dat, ea a apărut. Splendidă, albastră și turcoaz, verde și senină.
Dar ceea ce m-a făcut să încremenesc a fost limpezimea ei. Deși eram sus, pe panta muntelui, îi vedeam adâncurile foarte clar. Soarele deslușea pentru privirea mea relieful cutat, ascuns de perdeaua valurilor. Ierburile se mișcau stăpâne pe teritoriul lor, pietrele nu-și mai întunecau contururile. Ca și cum totul se dezvăluia cu sobrietate, printr-o lumină care îmi aducea totul în suflet.
Și acum, când scriu, degetele se opresc din când în când — nu pentru că șovăie, ci pentru că mă cuprinde aceeași nemișcare de atunci.
Un gigant care nu sperie
Gândește-te că te-ai afla deodată în fața a ceva nemăsurat de măreț, copleșitor ca un uriaș căruia îi ajungi până la glezne. Dar el nu te sperie; întreaga impresie pe care ți-o face se adună în uimire, în minunare, pentru că este o frumusețe uriașă.
Și te simți mic, dar nu neînsemnat. Totul intră în tine. Iar privirea ți se schimbă cu totul: ajungi tu însuți cât toată marea. Și nu doar atât. Începi să simți că acel colț de lume este îmbrățișat de restul cerului și de restul universului. Atunci vezi cât de mare ești tu însuți și cum poți să cuprinzi totul doar prin admirație și contemplare.
Seninul, doar seninul mai vorbește
Acea mică plajă e ca un suflet. Golful rotund se înghesuie cu drag în coama dealului și a pădurii. Verdele apei se răsfiră printre stâncile malului și ajunge la copaci, amestecându-se ca la începuturile creației. Albastrul mării se ridică și se regăsește tăcut în ceruri.
Seninul, doar seninul mai vorbește. Și când îi auzi șoaptele, simți că poți să mori chiar atunci și chiar acolo, întrepătruns cu frumusețea. În fața acelei frumuseți nu mai ai cum să exiști tu. Ea umple totul.
Text scris de Simona Trandafir în 2009 și publicat pe blogul ei, Tantra Maha Vidya.
Autor: Simona Trandafir
