După ce lucrurile au fost resorbite, după ce energiile simțurilor s-au întors spre centrul lor și după ce chiar ahaṃkāra și-a pierdut stăpânirea, rămâne încă ceva foarte subtil:

simțământul că eu sunt această ființă anume, care trăiește trăirea.

Locul ei în Roata Conștiinței

Kālāgnirudrakālī este a zecea energie, în tetrada subiectului, pramātṛ, în faza menținerii, sthiti: ceea ce se menține acum este chiar subiectul mărginit.

El poate fi mult mai larg și mai subtil decât eul obișnuit. Poate sta chiar într-o meditație adâncă, ca o prezență tăcută și luminoasă, însoțită încă de simțământul: eu sunt aici, eu contemplu, eu trăiesc această vastitate.

În limba Krama, acest subiect clădit prin mărginire este pus în legătură cu Kālāgnirudra, Rudra al focului timpului. El trăiește în succesiune: are un trecut, se îndreaptă spre un viitor, locuiește într-un trup, are un destin. Kālāgnirudrakālī este puterea care absoarbe chiar acest centru individual.

Când Conștiința își pierde marginile

Atunci se dezvăluie ceva neobișnuit. Conștiința pe care o socoteam a mea începe să-și piardă marginile.

Sunetul nu mai pare să vină spre mine: sunetul apare în Conștiință. Trupul apare în Conștiință. Respirația apare în Conștiință. Încăperea apare în Conștiință. Celelalte ființe apar în aceeași Conștiință.

Apare recunoașterea pe care Abhinavagupta o rostește prin formula: toate acestea sunt Eu. Este o lărgire din temelii a înțelesului lui eu.

În experiența directă

În practica Hridaya, Introspecția poate duce de la sine spre acest prag. Începem cu: cine sunt eu?

La început întrebarea pare îndreptată spre dinăuntrul trupului. Treptat însă vedem că însuși înăuntrul este cunoscut. Trupul este cunoscut. Respirația este cunoscută. Simțirile sunt cunoscute. Simțământul unei persoane care meditează este cunoscut.

Atunci întrebarea devine mai subtilă: are Conștiința o așezare anume? Privim. Ascultăm. Simțim. Și îngăduim graniței dintre înăuntru și afară să se înmoaie.

O contemplare