Există ritmuri ale respirației care ușurează liniștirea minții. Reținerile pe vid și pe plin, de două-trei secunde, așezate într-un ritm respirator obișnuit, nasc o stare de liniște și chiar de vid mental, care poate fi apoi ținută pe toată durata ciclului respirator și, mai departe, pe toată durata meditației.
Mintea care obosește în concentrare
În tradiția budistă, în meditațiile de tip vipassanā, există felurite metode care au drept scop stăpânirea minții, pregătirea stării de luciditate și de veghe a ei, în stare să cerceteze apoi realități tot mai subtile ale universului nostru lăuntric: psihicul, starea minții, înclinările dinăuntru, pentru ca mai apoi să fie pregătită să cerceteze realitățile esențiale ale lumii. Așa se ajunge, în tradiția budistă, la starea de iluminare. Această apropiere de realitatea divină nu se mai face, firește, rațional, dar mintea trebuie să-și păstreze luciditatea pe toată durata meditației.
Dar mintea, dacă rămâne îndreptată vreme lungă asupra unui obiect fără să se petreacă acea trecere spontană dincolo de ea — trecere care cere o anume experiență spirituală, însoțită de atitudini de abandon al cunoașterii discursive și, deci, al minții și al eului — dacă deci rămâne îndreptată într-un fel egotic asupra obiectului, apare o încrâncenare și, odată cu ea, o oboseală care face ca mintea să-și abată atenția de la obiectul dintâi. Acesta este temeiul pentru care, în ciuda strădaniei, ne trezim la un moment dat că mintea rătăcește.
Apa care curge, la Sfântul Calist
Sfântul Calist
«Unele ape vii sau curgătoare curg repede, altele sunt liniștite și calme. Cele dintâi, schimbându-se repede, nu pot rămâne murdare multă vreme, și chiar dacă uneori se încarcă ușor de mâl, mișcarea lor le curăță din nou cu iuțeală.
Dar dacă curgerea apei se schimbă și devine foarte lentă, apa se umple iarăși ușor de murdării și rămâne așa vreme îndelungată, prin nemișcarea ei; iar singura cale de a o curăța este să o faci să curgă mai repede.»
Putem înțelege mai bine aceste cuvinte dacă ne gândim la felul în care, în budism, se dobândește starea de atenție și de veghe a minții. S-a văzut că atenția ținută statornic asupra mișcării respiratorii liniștește treptat mintea. Așa putem face și noi, mai ales la începutul meditației, sau ori de câte ori vedem că mintea s-a risipit, ca s-o pregătim pentru coborârea în Inimă.
Senzațiile respirației, în zona pieptului
În meditațiile de tip vipassanā se dau felurite tehnici prin care mintea devine conștientă de unele senzații ale trupului fizic, stârnite îndeobște de respirație. De pildă, luarea-aminte se așază pe rând asupra ombilicului și asupra vârfului nasului, pe inspirație și, respectiv, pe expirație. Senzațiile pe care respirația le naște pot fi simțite pe tot acest drum, în felurite părți ale trupului.
În meditația de revelare a Inimii Spirituale, pentru că centrarea și, odată cu ea, așezarea minții se fac în Inimă, sau mai bine zis în zona în care se proiectează Sinele, în mijlocul pieptului, puțin spre dreapta, putem întări această putere a așezării prin atenția la senzațiile pe care respirația le creează în zona pieptului, în punctul aflat la capătul din dreapta al inimii fizice.
Așadar, luarea-aminte la senzațiile respirației în zona pieptului va ajuta mintea să se așeze cât mai des asupra realității spirituale a Inimii. Conștientizarea statornică a acestor senzații dăruiește acel dinamism al atenției la care se referea Sfântul Calist, ferindu-ne de mâlul, de greutatea și de opacitatea minții care obosește în concentrare și se face stătută.
Se cuvine spus că acest fel de conștientizare nu are nicio legătură cu amplitudinea sau cu felul respirației. Nu înseamnă că respirația ar trebui să devină mai scurtă, să fie mai ales toracică sau să ceară vreo schimbare a ritmului.
O divină obișnuință a centrării
În meditațiile de revelare a Sinelui și, în general, urmând această metodă, se ajunge treptat la o bucurie și la o divină obișnuință a centrării spontane în Inima Spirituală, fiind atenți la senzațiile foarte fine legate de respirație în zona pieptului.
Făcând așa cât mai des, se ajunge la o intimitate în universul spiritual al Inimii și se dobândește o obișnuință a centrării care poate fi ținută oricând: chiar și înainte de a adormi, și care se va simți apoi de la sine în timpul somnului, în vise sau îndată la trezire, ca și cum am veni din lumea somnului cu această centrare în Inimă neîntreruptă.
Note de curs ale lui Sahajananda, publicate de Simona Trandafir pe blogul ei, Tantra Maha Vidya, în 2012.
Autor: Sahajananda · note de curs
