Pelerinaj spre Inima Indiei

← Biblioteca Dasha Maha Vidya

Cum ar fi fost omenirea dacă India nu ar fi existat? Mai săracă spiritual și mai puțin frumoasă. Cum am fi meditat fără prezența lui Ramana Maharshi? Cum am fi înțeles desăvârșirea fără Kamalātmikā? Întrebările acestea ni le-am pus, eu și Claudiu, într-o clipă de minunare în fața splendorilor spiritualității acestui ținut. Dumnezeu și câțiva buni prieteni au fost alături de noi în pelerinajul spre Inima Indiei.

Templul lui Kamalā este plin de culoare și de forță

Am început în Chennai. Oraș la prima vedere aglomerat și neinteresant. Dar, la câțiva pași depărtare de stradă, un templu închinat lui Kamalātmikā, numită adesea aici Lakshmi, te cuprindea în farmecul unei expresivități pline de culoare, de credință, de putere.

Am plecat de la Marea Neagră, care are pentru noi înțelesul unei porți a infinitului, și am ajuns în prima zi în India la un templu pe malul Oceanului, închinat zeiței care ocrotește școala noastră spirituală: Kamalā! Nu am știut că vom ajunge acolo; șoferul unei rickshaw ne-a făgăduit o vizită la trei locuri sfinte din oraș. Așa am făcut primii pași printr-un templu hindus. Bogat în statui, multe colorate, templul are coridoare care te poartă pe la toate zeitățile cinstite acolo. Am întâlnit primii preoți hinduși, numiți brahmani, care ne-au dat cu seriozitate binecuvântarea lor, prin atingerea pe frunte.

La ieșire era o tarabă unde se vindeau poze cu zeități, jucării, toate amestecate în culori vii. Am luat câteva daruri pentru cei dragi și, chiar când să plec, o femeie și-a împreunat mâinile în poziția lor firească de salut, de rugăciune, de iubire… și mi-a spus simplu: Happy for you, madame! I-am răspuns emoționată la fel și am plecat. După mai mulți pași am întors capul; privirea ei plină de bucurie și de iubire mă însoțea încă. Lacrimile mi-au încălzit ochii: Dumnezeu îmi dăduse atât de mult încă de la început. M-a dus la mare, în fața mării L-am întâlnit prima dată, acum peste 30 de ani, apoi la templul lui Kamalā, ocrotitoarea Centrului nostru de yoga, și mi-a urat și fericire prin sufletul acelei indience. Așa am simțit că m-a primit Preabunul Dumnezeu în prima zi în India.

Fiecare zi este aici o sărbătoare a vieții

Înainte de a intra în templu, am fost pe plaja din Chennai, cea mai mare plajă din India. Era plină de oameni bucuroși, împodobiți ca pentru o mare sărbătoare. Șoferul ne-a spus că este o zi de sărbătoare, un fel de zi a recoltei, dar mai târziu am văzut că indienii umpleau plaja și se jucau cu apa mării în fiecare zi.

Am ajuns în clipe diferite pe această plajă și de fiecare dată ne-a întâmpinat aceeași bucurie a vieții, aceeași celebrare a ei. Aici, pe plajă, a fost cea dintâi atingere cu spiritualitatea indiană. Ea este rostită în viața de zi cu zi a oamenilor, nu stă despărțită între zidurile unei clădiri sau ale unei instituții. Pătrunde totul prin însăși credința oamenilor, care este pretutindeni: pe stradă, în casă, în magazine, în restaurante, în temple, în librării, în piețe. Mai cu seamă în sudul țării am fost impresionată de cât de limpede se vede devoțiunea acestor oameni.

Am fost primiți de Sufletul mistic al Indiei

În fața unui altar, am fost opriți. Nu ni s-a îngăduit să intrăm pentru că nu eram hinduși. Am rămas acolo, la intrare, cu mâinile împreunate în gestul simplu al închinării. Și, nu peste mult timp, preotul ne-a chemat și ne-a dat binecuvântarea lui. Am simțit că a fost un gest venit de dincolo de el, trecând peste granița religiilor și a dogmelor. Eram primiți în sufletul mistic al Indiei.

În spatele preotului se oficia ritualul, cu o măreție sobră și cu belșug de lumânări, într-o încăpere întunecoasă. O bogăție de necrezut de flori împodobește templele. Și în celelalte două temple pe care le-am văzut în acea zi am găsit aceeași bucurie plină de devoțiune. Seara, am privit o defilare a altarelor mari, purtate de credincioși pe spate. O vacă, cu coarnele pictate și acoperită cu podoabe, a fost plimbată prin templu și pe stradă, ca oamenii să o poată atinge. Apusul Soarelui a adâncit și mai mult taina acestei credințe.

Nu am rămas mai mult de o zi în Chennai. Ne grăbeam să ajungem la unul dintre cele mai însemnate locuri spirituale pentru noi: Arunachala, Muntele sfânt al lui Shiva, unde Ramana Maharshi a meditat ani de zile.

Tiruvannamalai, orașul templului

Tiruvannamalai, orașul de la poalele acestui munte, este strâns în jurul unui mare templu închinat lui Arunachaleshvara, Shiva în chipul de zeu al luminii. Aici, altare pentru Shiva, Shakti, Ganesha se adună, dând putere sufletului indian. Templul este vestit ca un loc în care se petrec vindecări minunate, dar și preschimbări spirituale adânci.

În spatele zidurilor înalte, o mare mulțime de credincioși își aduc ofrandele. Apoi mulți rămân acolo, așezați direct pe jos, după obiceiul lor, vorbind între ei sau pur și simplu rugându-se, bucurându-se, contemplând. Elefantul templului îi atinge cu trompa, ca pe un gest de binecuvântare, pe cei care îi pun în ea un bănuț. La prima vedere, un occidental grăbit ar spune că e un simplu dresaj. Mie însă mi s-a arătat ca fiind mult mai mult. Am simțit în elefantul acela atât de multă blândețe… La un moment dat, o femeie s-a dus cu un copilaș în brațe și, deși femeia a dat bănuțul, elefantul a mângâiat copilul.

Ramana Maharshi este mereu aproape

O încăpere anume din templu este plină cu fotografiile lui Ramana Maharshi. Acolo a rămas el multă vreme în meditație, ajutat de un ascet care l-a hrănit și l-a îngrijit. S-a așezat apoi, o vreme, la peștera Virupaksha, numită așa după un mare yoghin care a meditat acolo și a fost înmormântat în ea. Toată zona orașului Tiruvannamalai este îmbibată de prezența lui Ramana. Nu numai că este o prezență spirituală care însemnează limpede viața tuturor celor de acolo, dar îi vezi chipul pretutindeni. Și în autobuze e fotografia lui.

Am rămas cam trei săptămâni în Tiruvannamalai și, afară de cele șapte zile în care s-a desfășurat tabăra Hridaya de meditație a lui Claudiu, am fost și am meditat zilnic în peștera lui Ramana. Ceea ce am trăit acolo ne-a adeverit intuițiile, ne-a răspuns căutărilor. Calea Inimii Spirituale deschisă de Ramana este adâncă, autentică, și încununează prin fericirea de dincolo de orice dualitate: fericirea existenței pure. Revelațiile din aceste meditații ne-au luminat calea și se vor așeza în treptele pe care le vom parcurge mai departe în Yoga Inimii Spirituale. Unitatea, unicitatea, cuprinde totul.

Legenda spune că pe acest munte Shiva s-a arătat ca o coloană de foc. Arunachala înseamnă, în sanscrită, munte de foc, iar în tamilă Tiruvannamalai înseamnă același lucru. O dată pe an se aprinde un mare foc pe vârful muntelui, ca un omagiu adus lui Shiva. Se socotește că, dacă Kailasa este sălașul lui Shiva și al lui Parvati, Arunachala este Shiva însuși. De altfel, este privit ca cel mai vechi templu natural din lume, munte sfânt, loc de pelerinaj. Credincioșii îl înconjoară chiar pe jos, unii prosternându-se la fiecare pas. Se spune că gândul la Arunachala îți poate aduce eliberarea. Nu știu dacă există vreun om care să fi fost la Arunachala și să nu fi simțit că viața întreagă i-a fost schimbată de acea trăire.

Peștera lui Ramana

Așa o numesc cei mai mulți oameni, deși numele ei este Virupaksha. Nu este chiar în vârful muntelui, și urcarea până acolo era de fiecare dată o bucurie. Peștera nu este mare; cred că pot medita în ea cam cincisprezece oameni. În mijloc este micul mormânt al yoghinului Virupaksha, mereu acoperit de flori. Am văzut mulți oameni meditând acolo, atât occidentali, cât și indieni.

Odată ce intri, simți că ai trecut într-o altă lume, într-o dimensiune sacră, în care până și respirația este plină de sacralitate, iar gândurile nu se mai joacă în neștire: mintea se oprește din frământare și se topește în tăcere. Nu mai vrei să pleci, nu mai vrei nimic, pentru că trăiești adânc în Inimă. Inima este Sinele, spunea Ramana.

Am înconjurat muntele, cum este datina, dar nu pe jos. Ne-am oprit însă la toate templele însemnate din jurul lui, între ele și la cel din care se văd cele cinci vârfuri ale sale. Fiecare vârf este pus în legătură cu una dintre cele cinci tattva. Acolo sunt și cinci Shivalinga, mereu acoperite cu flori.

Advaita vedānta, o filozofie a vieții în Tiruvannamalai

Claudiu a ținut acolo o tabără Hridaya de meditație pentru revelarea Inimii Spirituale. S-a desfășurat într-un cadru inspirator, într-un ashram, sala-templu fiind plină de statui ale Marilor Înțelepciuni, ale zeilor, ale yoghinilor. Am simțit din plin sprijinul Mamei India, încărcată de spiritualitate. Proprietarul ashramului și al sălii era swami. La sfârșitul taberei a venit să ne spună tuturor cât de mult prețuiește ceea ce a făcut Claudiu, felul în care meditează, faptul că am ținut cu toții mauna șapte zile. Și maestrul lui a fost acolo, arătându-și prețuirea pentru ce s-a făcut. Swami i-a dat lui Claudiu, la sfârșit, o ghirlandă de trandafiri roșii și era bucuros că învățătura lui Ramana se transmite prin el.

În Tiruvannamalai, întreaga atmosferă este străbătută de fiorul advaitei. Sunt multe ashramuri și școli de yoga care înfățișează această învățătură. Se simte căutarea oamenilor, aspirația lor. Îi vezi fericiți, liniștiți, în căutarea spiritualității. Indienii desenează în fața caselor, în fiecare dimineață, o floare sau o yantra. Oricât de săraci ar fi și oricât de mică le-ar fi coliba, vezi acea floare în fața ușii de la intrare. A doua zi se șterge și se desenează alta. Iubire pentru frumos, ofrandă a credinței, obicei străvechi… te impresionează și totodată te trimite să cugeți la o nouă lecție de viață.

Ashramul lui Ramana

După moartea mamei sale, Ramana a coborât de pe munte, iar discipolii lui au clădit un ashram pentru el. Simplu la început, acesta este acum o mare așezare, cu temple, camere de meditație, de mese, librărie, camere de locuit. Este și o cameră mică, în care Ramana a trăit ultimele ore din viața pământească. Se spune că a închis ochii încredințându-i pe cei de față că nu pleacă nicăieri, că nu moare. Și așa este.

Într-o sală mare este și mormântul lui, numit samādhi, înconjurat cu iubire de toți cei care vin acolo. Curtea este ca o grădină în care maimuțele și păunii se plimbă nestingherite printre palmieri uriași. Poți doar să intri și să te așezi jos, oriunde, pe o piatră sau pe scări, iar meditația te cuprinde tăcut. Rămâi fericit în pacea ei, ca într-un centru al lumii din care nu mai ai unde să pleci. Acolo e doar… Ramana.

Lecții spirituale în Tiruvannamalai

Am văzut mai mulți oameni prețuiți acolo ca maeștri advaita, dar cel care ne-a lăsat cea mai puternică impresie a fost Mooji. Prima oară l-am văzut la o întâlnire ținută împreună cu alte două personalități ale locului. Totul se petrecea pe terasa de sus a clădirii, unde eram vreo două sute de oameni. Prezența lui Mooji trimitea armonie, pace, detașare. Vorbea simplu și direct despre adevăruri care se simțeau trăite, nu doar povestite.

Am băgat de seamă, de asemenea, cât de frumos vorbeau toți trei cu oamenii, cu mult respect și prețuire pentru fiecare, cu smerenie. Nu aveau trufia că ei știu totul și ceilalți nimic, nici că sunt cei mai mari maeștri, și cu toate acestea, sau mai bine spus tocmai pentru acestea, spiritualitatea se rostea la un nivel foarte adânc. Ca un mic exemplu, nouă, celor veniți acolo să învățăm, ni s-a mulțumit tuturor și fiecăruia în parte pentru prezență, fără să se aștepte de la noi omagii sau recunoștință. Și totul a curs firesc, spiritual, curat, fără amestecul invidiilor, al complexelor, al criticilor la adresa altora. O adevărată lecție de pedagogie și de spiritualitate.

Întâlnirea unor femei sfinte

O femeie socotită acolo sfântă și numită ShivaShakti aducea întreaga adunare a celor de față într-o pace adâncă, shānti. Trăise peste paisprezece ani în tăcere, ținând mauna. De doi ani vorbea doar în împrejurări anume, rar. Avea darshan de două ori pe zi, câte douăzeci de minute. Atât venea în mijlocul oamenilor care o așteptau în camera luminoasă, în postură de meditație.

Nu rostea niciun cuvânt, dar spunea foarte multe prin prezența ei pură, străvezie. Făcea pași mici, parcă plutea. Îi privea pe cei de față, pe fiecare în parte, în ochi; uneori făcea gesturi foarte discrete, abia văzute, cu mâinile ținute în dreptul pieptului, ca și cum ar fi adus prin ele centrare și armonie în inima celui pe care îl privea. Alteori doar înclina puțin capul, ca într-un semn de străvezie bucurie că iubirea a înflorit. Și apoi pleca. Unora le curgeau lacrimi fericite pe față, alții rămâneau cufundați în liniștea Inimii. Iar ea pleca, lăsând în noi pace. Fără să spună nimic, fără să lămurească, fără frământare: prezență pură, care te făcea să te simți în oceanul plin de pace al conștiinței.

O altă femeie, privită ca o minune, pentru că uneori îi apărea pe frunte mantra sacră aum, ca o lumină, ne-a arătat cum este transa plină de fericire. Era împodobită cu flori, din care oferea jucăuș celor de față. Ieșind din tiparul indian obișnuit, în care atingerea e îngăduită doar în intimitate, ea îi mângâia cu iubire pe cei care se apropiau, se juca cu ei, trezind copilul curat din fiecare. Aș spune chiar că arătarea ei era tantrică, dar într-un fel lipsit de orice încărcătură sexuală. Doar iubire.

Yoghinii simpli de zi cu zi

Îi întâlneai pretutindeni. Unul dintre ei, de la care am avut ce învăța, era un yoghin pe care de multe ori îl găseam meditând într-o grotă din apropierea peșterii lui Ramana. L-am fotografiat în meditație, pentru că am fost impresionată de starea lui; dar apoi, când l-am întâlnit pe potecă, într-o altă zi, nu m-a lăsat să-l fotografiez. Asta spune multe, mai ales în India, unde oamenii sunt ca niște copii care vor să li se facă poze și chiar insistă pentru asta.

Și, de asemenea, cum să nu-l pomenesc pe călugărul care avea grijă de peștera lui Ramana și care împletea în fiecare zi ghirlande de flori ca să împodobească mormântul lui Virupaksha? Ce pildă de smerenie, de bunătate! Floare cu floare, mângâiată ca și cum mângâierea s-ar fi transmis maestrului iubit… Omul acela era mereu cu capul plecat, ca într-o necurmată închinare. Seara ne aștepta până terminam meditația în peșteră; niciodată nu ne-a grăbit, nu ne-a spus, de fapt, niciun cuvânt. Dar l-am simțit atât de aproape…

Templele lui Arunachala

Natura ne înconjura mereu cu bucuria ei, rostită prin flori viu colorate sau prin maimuțe nostime ori serioase. Vaci cu viței erau peste tot. Oamenii de acolo le tratau ca pe niște prieteni, cu bunătate; chiar și taurii erau blânzi. Aveai impresia că sunt vacile tuturor pe stradă, și totuși doar stăpânii lor le mulgeau, tot în stradă. Am văzut într-o zi un vițel abia născut. Nici nu putea să meargă bine. A doua zi era în același loc, privind cu ochii lui calzi lumea bună în care se născuse.

Claudiu și prietenii noștri au urcat până pe vârful lui Arunachala, ca să mediteze acolo unde se spune că în stâncă au rămas chiar urmele pașilor lui Shiva. Priveliștea este copleșitoare. De jur împrejur se întind câmpii verzi, o bucurie a libertății unui spațiu fără sfârșit. Chiar pe vârf, în locul unde se aprinde focul la sărbătoarea lui Shiva, totul era uns cu ghee, untul limpezit care este hrana acestui foc sacru.

Am făcut și înconjurul datinat al muntelui sfânt. În Marea noapte a lui Shiva, Mahāshivarātri, pelerinii îl înconjoară făcând mătănii, metru cu metru, rostind mantre, dăruindu-i lui Shiva fiecare răsuflare care le aduce putere să înainteze. În jurul muntelui sunt multe temple; cel mai însemnat, afară de cel din Tiruvannamalai, este socotit acela care îi stă diametral opus.

Am găsit și un altul care m-a impresionat și care mi-a plăcut cel mai mult, pentru că era atât de plin de viață. Oamenii se simțeau ca acasă, între prieteni: se rugau, luau parte la slujbă, mâncau, se jucau, vorbeau, acolo, în templu, luând parte toți la toate prin legătura care era între ei. Copiii se suiau nestingheriți pe statui, iar caprele mâncau liniștite din ghirlandele de flori dăruite zeităților în curtea templului. Mai în spate se oficia pūja, iar aerul era adânc spiritual. Nicio îngrădire, nicio oprire: doar bucurie.

Un alt templu însemnat era cel în care se aflau cele cinci Shivalinga puse în legătură cu cele cinci tattva. De acolo se vedeau cele cinci vârfuri ale lui Arunachala. Un yoghin împodobit cu multe șiraguri de rudrākṣa ne-a lămurit în puține cuvinte înțelesurile acelui loc sfânt. La porțile templelor ne întâmpinau de fiecare dată sadhu, cerșetori, prefăcuți sadhu și copii curioși.

Din toate locurile pe care le-am văzut în India, zona lui Arunachala, cu peștera și templele lui, cu ashramurile și cu oamenii dornici de meditație, am simțit-o a fi cea mai plină de aspirația către transcendență. Chiar și numai atât dacă ne-ar fi arătat Dumnezeu în India, am fi fost foarte fericiți. Dar a fost mai mult.

Mamallapuram te uimește cu Templul Țărmului

De la Tiruvannamalai am mers în două orașe vecine. Aici am trăit din plin forța templelor indiene. Ea nu ține de vreun zeu anume. Nu. Este acea forță a sacrului care te pătrunde până în adâncurile sufletului și pe care în puține locuri o găsești atât de des ca în India.

Mamallapuram este așezat pe malul oceanului. Oraș primitor pentru călători, este vestit și pentru atelierele de sculptură. Tot aici se află cele mai însemnate temple cioplite dintr-o singură piatră și basoreliefuri din India. Totuși, ceea ce mi-a adus aici fiorul spiritualității a fost, în primul rând, Templul Țărmului. Clădit în secolul al VII-lea, are două altare pentru Shiva. Două Shivalinga sunt astfel așezate încât sunt luminate pe rând, la răsăritul și la apusul soarelui: așa, cele dintâi și cele din urmă raze ale zilei binecuvântează altarele. Un basorelief vestit vorbește despre asceza cumplită prin care Shiva a fost înduplecat să aducă Gangele pe pământ, și despre alte legende care poartă, fiecare, mesajul înțelepciunii ce vrea să se apropie până la topire în pelerinul căutător.

Shiva revelat în Kanchipuram

Kanchipuram ne-a interesat nu pentru că este vestit pentru mătasea lui foarte fină, ci pentru că este socotit orașul celor o mie de temple. Nu am văzut chiar atât de multe, dar cele cinci pe care le-am cercetat ne-au umplut sufletele. Kailasanatha este cel mai vechi templu de aici, din secolul al VII-lea. Arhitectura dravidiană păstrează și urmele culorilor folosite. Cred că era, pe vremuri, o splendoare de auriu care te învăluia din toate părțile. Acum, numai sobrietatea sculpturilor și a întregii așezări te făcea să îngenunchezi.

Dar templul care mi-a adus cea mai mare emoție mistică a fost Sri Ekambaranathar. Este închinat lui Shiva, are un coridor cu o mie de stâlpi nemaipomenit sculptați, un turn de cincizeci și șapte de metri și 1008 Shivalinga care împodobesc pereții dinăuntru. Tot aici este și un copac despre care legenda spune că face patru feluri de mango, închipuind cele patru Vede; el este păstrat de trei mii de ani prin reînnoire. Privind acest templu, începi să crezi că minunile există. Eka înseamnă unu, ambaram, copac de mango: templul este numit chiar Un copac de mango, Ekambaram.

Pe coridoarele măreței clădiri am fost copleșită de apropierea de Shiva. Dar nu așa cum a fost el înfățișat sau lămurit în cărți. Este, pot să spun acum, altfel decât mi l-au descris mulți până acum. Și cred că nu ai cum să-l înțelegi până nu ai o astfel de trăire într-un asemenea templu. M-am simțit în inima lui, îmbibată de forța întregului Univers, înlăcrimată de frumusețea măreției și a spiritualității sale. Bătăile tobelor și sunetele trâmbițelor, care răsunau în coloanele și în pereții templului, întețeau și mai mult trăirile. Au fost clipe de transcendere, dar și de cuprindere, iar sacrul și-a dezvăluit lumina. Aceasta a fost cea mai înaltă revelație a pelerinajului în India.

Gangele cel sfânt este sfânt!

A urmat întâlnirea cu Gangele, la Rishikesh. Cât de frumoase sunt văile râurilor în România… și totuși Gangele a izbutit să mă uimească. Cea dintâi meditație pe care am făcut-o pe malul lui m-a făcut să înțeleg că este cu adevărat un râu sfânt. Nu pentru că mi se spusese, nu pentru că citisem. Așa este, și simți asta în fiecare celulă a ființei. Simți că el însuși este revărsarea harului care trece prin tine, care te umple până ce trăiești explozia lăuntrică a extazului.

Asceți, pelerini, cerșetori

Ei sunt pretutindeni, nu numai în Rishikesh, dar parcă aici îi vezi mai de aproape. Pentru că vin la tine, se apropie cântând, sau bătând într-o tobă, sau rostind mantre, sau doar întinzând mâna pentru un bănuț. În fața hotelului în care am locuit, pe malul Gangelui, era un sadhu pe o bancă. Mereu îl găseam acolo. Singur, privind, contemplând râul sfânt. Deja ne cunoșteam, și când îl vedeam mă simțeam acasă. Acasă și în Inimă, pentru că era un om evlavios.

Unii dintre cei care par asceți nu sunt. Doar se prefac, ca să te înduplece să le dai ceva. Dar chiar dacă ești înșelat de vreunul, păcatul este al lui; darul tău este pentru Dumnezeu. De aceea nu mi-am făcut mari griji să deslușesc cu toată siguranța cine este ascet și cine minte. Era prea puțin însemnat pentru mine. Ceea ce era însemnat și adevărat era că în India există sadhu, există sfinți rătăcitori prin lume, sau, mai bine spus, sfinți călători. Pentru că nu se rătăcesc niciodată. Inima îi duce la locurile de pelerinaj ale datinii, la templele sfinte, la tărâmurile legendelor în care ei cred și cărora astfel le dau și mai multă putere.

În India sunt minuni și le simți în cei din jur și în tine însuți. Acolo devii parcă alt om. Mai bun, mai credincios, mai atent cu natura, cu oamenii, cu animalele; iubești mai mult și ți se pare firesc să-i simți pe cei din jur ca pe frații și surorile tale. India însăși este o minune.

Există datina în India ca, în a patra parte a vieții, să părăsești societatea și să te dărui doar practicilor spirituale și pelerinajului la locurile sfinte. Știam asta, dar nu credeam că mai există azi astfel de oameni. Dar există, și sunt foarte mulți. Îi vezi mergând pe jos distanțe lungi, pe care noi le străbăteam cu mașina, cântând mantre și însuflețind cu iubirea lor toate locurile pe lângă care trec. Ashramurile sunt gata să îi primească: au ore anume în care îi hrănesc, au locuri pentru găzduirea lor. Este o binecuvântare pentru ele dacă le vin pelerini la poartă.

Claudiu a vorbit cu un bărbat care i-a spus: La bătrânețe plec în pelerinaj și nădăjduiesc să mor într-un loc sfânt. Un alt indian, văzându-ne uimirea în fața mulțimii pelerinilor din Rishikesh, ne-a zâmbit: Acum sunt puțini. Sunt vremi ale anului în care umplu toate curțile ashramurilor, toate străzile; ca să poți traversa podul peste Gange acum îți ia trei minute; atunci ai nevoie de patruzeci. Sunt mulți, foarte mulți!

Rishikesh este orașul yoghinilor

În Rishikesh am văzut multe ashramuri, școli pentru hinduși, spitale cu profil ayurvedic, nenumărate centre de yoga. Sunt mulți învățători; aici este ca un oraș al yogăi. Nu se mănâncă în niciun restaurant carne și nu se bea alcool, iar magazinele nu au produse din carne. De altfel, peste tot în India am văzut că cei mai mulți sunt vegetarieni.

Am fost la felurite învățători, dar nu m-am apropiat sufletește de vreunul anume.

Nilkantha, Templul lui Shiva cu gâtul albastru

Un alt loc de pelerinaj al datinii este templul Nilkantha. E cutremurător să vezi sute, poate mii de oameni cântând mantre, strigându-l pe Shiva, mergând spre templu, urcând pe munte și prosternându-se la fiecare pas, pe o distanță de mai mulți kilometri. Așezat într-un sătuc de munte, templul nu este mare, dar este socotit unul dintre cele mai însemnate locuri sacre închinate lui Shiva. Din apropierea lui se văd vârfurile depărtate ale Himalayei.

Aici pelerinii aduc apă din Gange și alte ofrande, din care, bineînțeles, nu lipsesc florile. Este un temei pentru care ei aduc apa, iar temeiul acesta te înduioșează: Shiva a băut otrava lumii, scăpând-o astfel de la pieire, și gâtul, kantha, i s-a făcut albastru, nila; oamenii aduc la templu apă sfântă ca să o bea Shiva și astfel să fie alinat după ce a înghițit otrava. Ca o recunoștință și o grijă pentru cel care i-a salvat!

Clădirea nu are frumusețea și nici măreția templelor din Kanchipuram. Dar aici nu asta cântărește. Putea să fie și doar o piatră lângă care Shiva a fost chemat; câmpul energetic și spiritual este foarte puternic. Se trece printr-un coridor îngust, de pereții căruia sunt agățate panglici colorate, fiecare vorbind despre câte o dorință sau o rugăciune adresată lui Shiva. Pleci apoi binecuvântat de preoți și fermecat de frumusețea locului.

Nici coborârea nu e ușoară, și urmezi să te minunezi de credința celor care vin tocmai din vale, făcând mătănii la fiecare pas. Am văzut oameni de toate vârstele, copii mici purtați în brațe de părinții lor, tineri cu lacrimi în ochi, vârstnici care te fac să te întrebi cum e cu putință ca un om ce abia merge de greutatea anilor să ajungă totuși la templul din inima munților… și îți răspunzi printr-o tăcere plină de respect: doar credința și iubirea l-au purtat. Și astfel te întorci, printre maimuțe jucăușe, oameni credincioși, bătrâni care privesc doar în sus, către munte sau către Shiva, negustori, îmblânzitori de șerpi, copii îmbrăcați și pictați precum Shiva, junglă proaspătă plină de viață… te întorci în Rishikesh. Acum, ashramurile de aici par ca niște grădinițe pentru copiii care își încep viața spirituală. De acolo, de sus, templul privește și mângâie străduințele lor. Meditația pe care am făcut-o după ieșirea din templu a tălmăcit întreaga trăire în limba adâncă a Inimii.

Retragere la Rishikesh

Pentru trei zile, Claudiu a ținut la Rishikesh o retragere Hridaya pentru revelarea Inimii Spirituale. Au luat parte oameni care îl cunoșteau de la retragerile din Thailanda, dar și alții, veniți pentru prima oară în orașul yogăi, pentru meditație. Trebuie să recunosc că este emoționant să meditezi acolo, știind că ești înconjurat de atâția alți yoghini, sadhu și asceți.

Acolo, fiecare își alege locul unde vrea să învețe yoga, fie după propria intuiție, fie sfătuit de prieteni. Am mers și eu și am făcut hatha yoga cu un indian, pentru că alți prieteni îl prețuiau. Și aveau de ce. Practica āsane foarte energic, stârnind multă energie, ținând bine întreaga sală, dând ajutor începătorilor, iar relaxarea finală a fost foarte bună, ca o meditație călăuzită. Am vorbit cu el și am schimbat gânduri despre legătura āsanelor cu centrii de forță, despre concentrare și însemnătatea ei în yoga, despre scopul înalt al yogăi.

Doar cine nu-i cunoaște pe indieni poate spune că ei nu mai știu acum să mediteze, sau să facă āsane pe centri, sau să fie conștienți de ceea ce urmăresc prin practica lor. Avem cu toții enorm de învățat de la ei. Începând cu apropierea plină de devoțiune de Dumnezeu și urmând cu trăirea armoniei cu viața, cu natura, cu animalele, cu oamenii, și cu practica metodelor înalte ale meditației.

Sivananda, pe malul Gangelui

Valea Gangelui este foarte frumoasă, și spun așa pentru că oricum nu pot găsi cuvintele potrivite ca să o descriu. Am găsit, de pildă, un ashram izolat, unde era un singur om care avea grijă de el în răstimpurile dintre două activități. Te simțeai îmbrățișat de pădure și de munți și mângâiat de ape în același timp. Departe de oraș, loc foarte bun pentru meditație.

Dar ashramul care nu se poate să nu te cheme cel mai mult este cel unde a trăit Sivananda. Acolo sunt păstrate caietele lui cu însemnări, hainele, lucrurile simple pe care le-a folosit. Toată locuința este modestă, având doar trei camere mici și o sală pentru întâlniri. Clădirea e pe malul Gangelui.

Am meditat în camera lui și am simțit că abia atunci, în acea dimineață, Sivananda mi-a arătat cât de mult a împlinit el spiritual. Citisem ce a scris el și ce au scris alții despre el, practicasem yoga așa cum a rânduit-o el, dar acea meditație mi-a vorbit cel mai mult despre maestrul Sivananda. Am plecat de acolo cu el în suflet, știind că tehnicile lui, pe care le voi transmite altora, vor fi de acum înainte mult mai încărcate de forța lui spirituală, pe care am primit-o atunci.

Acolo unde nectarul lui Vishnu a sărutat pământul

Următorul oraș sfânt al pelerinajului, Haridwar, al cărui nume înseamnă Poarta spre Dumnezeu, este așezat pe malul Gangelui, acolo unde apele se liniștesc după ieșirea din munți. Aici, spune legenda, este locul numit Hari-ki-Pairi, Urmele lui Dumnezeu, unde, la facerea lumii, Vishnu a scăpat o picătură de nectar și a lăsat urmele pașilor săi. Există credința că, dacă faci acolo baie în Gange, ești curățit de toate greșelile. În fiecare seară, la apus, sute de pelerini se adună pe malul apei pentru un ritual de cinstire a râului. Nenumărate lumânări plutitoare, așezate în coșulețe de frunze și de flori, sunt dăruite Gangelui.

Haridwar este unul dintre cele patru orașe sfinte unde se ține kumbha melā, marea sărbătoare a yoghinilor de pretutindeni. Atunci, din munții Himalaya și din întreaga Indie, se adună sadhu, yoghini, asceți, oameni care își fac sādhana în singurătate și ies în lume doar pentru aceste sărbători. O măreață celebrare a spiritualității, la care, în anul 2001, au luat parte șaizeci de milioane de oameni. Corturi nenumărate umplu locurile de lângă Gange, școlile de yoga se mută aici pentru o sărbătoare a primăverii spirituale, a purității și a ascezei.

Scufundarea în Gange curăță

Haridwar ne-a întâmpinat cu străzi aglomerate și cu mulțimi de oameni care mergeau grăbiți spre Gange, purtând pe umeri altare închinate lui Shiva. Marea sărbătoare a anului, Mahāshivarātri, urma să fie peste câteva zile. Mulți, foarte mulți oameni intrau în apa sfântă. Abia am găsit un loc unde să putem face și noi baia de ritual. Și, deși mă gândisem că e doar un gest simbolic, apa mi-a luminat lăuntric tot trupul. Am simțit, de asemenea, ca și cum o mare greutate mi s-ar fi luat de pe umeri. Cred și eu acum că apa Gangelui curăță.

Și aici, grupuri mari de bărbați rosteau mantre de chemare a lui Shiva, făcând o atmosferă de sanctuar, cu toată mulțimea din jur. De fapt, India îți dă o mare lecție și în această privință. Nu cântărește dacă ești într-un templu sau în piață, în liniște sau într-un loc aglomerat: indienii știu să își trăiască la fel de adânc credința și rugăciunile, pretutindeni.

Credința oamenilor aduce aproape de ei Marile Înțelepciuni

Cele Zece Mari Înțelepciuni sunt foarte cunoscute și oamenilor de rând în India. În Haridwar, de pildă, templul lor este foarte îndrăgit. Este împodobit cu picturile lor și cu yantrele anume ale fiecăreia, iar de pe tavan cârmuiește o yantra a lui Shiva. Aici am fost de față la o pūja făcută de o familie tânără. E nepotrivit să spui că asiști, pentru că, și dacă ți-ai propune doar atât, nu izbutești să rămâi despărțit de magia ritualului. Te atrage, te pătrunde cu energii puternice. Pūja, într-un templu din India sau la marginea drumului, oficiată de preoți asceți sau de oameni obișnuiți, este întotdeauna sacră.

Mama fericită a Indiei, Ma Ananda

Tot la Haridwar este îngropat trupul lui Ma Ananda Moyi. Și aici, vizita la mormântul ei, numit samādhi și preschimbat într-un templu, nu a fost o simplă vizită. Am rămas acolo mai mult timp în meditație și am mai primit un dar: pe tot timpul meditației, un bărbat și o femeie au cântat mantre cu o măiestrie parcă dintr-o altă lume. Veniseră și ei la Ma, iar acela era felul în care își arătau iubirea. Albă, pură, clădirea însăși cheamă spre spiritualitate. În sala rotundă, pe pereți, sunt zugrăvite chipuri din viața ei duioasă.

Suferința

O călătorie în India nu e ușoară. Am povestit aici doar trăirile fericite, dar au fost și împrejurări mai puțin dorite. De pildă, lovitura pe care vederea sărăciei a dat-o în mine… Este cu neputință să îți închipui că poate să existe o asemenea sărăcie! Dar, pe de altă parte, am putut întrezări potențialul spiritual, forța renunțării pe care o dă o astfel de viață, la limita supraviețuirii, nevoia arzătoare de a căuta în Inimă adevărata fericire, în ciuda suferințelor acestei lumi. Fără să fi văzut India, nu poți înțelege cu adevărat înțelesul și apropierea celor Patru Nobile Adevăruri ale lui Buddha, legate toate de o singură idee: suferința.

Prietenia ne-a deschis încă o poartă a Indiei

În acest pelerinaj am avut norocul de a fi împreună cu oameni care au străbătut Orientul în lung și în lat, căutând cele mai însemnate locuri spirituale și maeștrii adevărați. De aceea ei ne-au ajutat să alegem, din ceea ce India dăruiește, lucrurile cele mai de preț pe care le cunoscuseră. Unul dintre prietenii noștri a avut maeștri budiști, tantrici, zen, a fost profesor în școala lui Sivananda, a făcut retrageri budiste, a crescut într-o familie de yoghini.

Se știe foarte bine că mulți mari yoghini au avut zeci de maeștri. Am spus toate acestea pentru că doar cu ajutorul acestor prieteni am putut să nu rătăcim prin India. Este o țară foarte mare și ai nevoie de cineva care a mai fost cel puțin o dată, să fie cu tine.

În partea de la urmă a pelerinajului am ajuns la maestrul tantric al acestui prieten al nostru. Aici am văzut împlinirea unei tradiții care mie îmi este foarte dragă: cinstirea Marilor Înțelepciuni. Acel învățător, Rajkumar este numele lui, avea în casa lui un templu făcut de el, închinat Mamei divine. În fiecare zi ea era omagiată acolo. Fără nicio abatere, el și sora lui spirituală își începeau ziua închinându-se în templu. Fără nicio abatere, seara luau parte la micul ritual împlinit de o fată aleasă anume pentru această simplă pūja.

Rajkumar, un învățător tantric

Nu vreau să spun nimic despre nivelul lui spiritual, dar e sigur că am întâlnit un om sincer, cu o privire de copil fericit, cald, atent cu toți, un om care a făcut treizeci și cinci de ani de sādhana tantrică autentică. Deși a practicat și tantrismul sexual și dă și acum inițieri în mantra lui Kāmadeva ori în cele 64 de yoghinī, el este în abstinență de peste douăzeci de ani. Mai mult decât atât, nu atinge femeile decât pe frunte, la inițieri. El socotește, pur și simplu, că elementele legate de trupul fizic și de legătura sexuală ajung să fie transcense atunci când atingi o treaptă mai adâncă de subtilitate în perceperea energiilor și o adevărată maturitate spirituală.

A făcut meditații îndelungate cu toate Marile Înțelepciuni și cu multe chipuri ale divinității. De pildă, vreme de doi ani, în fiecare noapte, a făcut douăsprezece ore de meditație cu Shiva, într-un templu foarte însemnat, templul Adasa din apropierea satului său. Din ce am văzut, în mai multe împrejurări limpezi, are putința de a deosebi probleme de sănătate și tulburări energetice printr-o formă de clarviziune.

Viața alături de o familie indiană

Am locuit o vreme cu toții în casa lui. Atmosfera e foarte caldă, plină de căldură sufletească. El este grijuliu cu oaspeții, face curat după ei, se interesează să nu le lipsească nimic. Sora lui spirituală este la fel. Și ea și-a făcut sādhana în singurătate, ca și el, ani de zile. De fapt, ei s-au sprijinit unul pe altul de-a lungul timpului.

Ei i se spune în casă Ma, Mama. Și se purta ca o mamă cu toți cei din casă. A cusut pantalonii unuia dintre noi, iar la masă servea ea întotdeauna și nu mânca până nu eram noi, toți ceilalți, sătui. Avea grijă de fiecare, să-i umple farfuria de câte ori avea nevoie. Trona ca o zeiță în timpul mesei, în mijlocul nostru. Se mânca pe jos, după obiceiul indian. Acolo, în casă, era o mare apropiere între toți. Nu se izolau, nu se simțeau niciodată stingheriți de prezența celorlalți: fiecare își trăia viața alături de toți și împreună cu toți.

O viață plină de inițieri

Rajkumar și Ma cunoșteau mantre întortocheate, sādhana anume pentru fiecare Mare Înțelepciune și pentru toate chipurile lor; pentru Durgā, de pildă, dăruiau inițierea în nouă aspecte. Au făcut foarte multe feluri de sādhana: numai Shiva sādhana, practica tantrică de cinstire a lui Shiva, are 1024 de forme.

Au avut șaizeci și șapte de maeștri, dar cel mai însemnat pentru ei, cel dintâi, a fost Swami Bhairavananda, maestru tantric care le-a spus el însuși să meargă și la alți maeștri, ca să adâncească tantra śāstra, cunoașterea tantrei. Astfel, ei duc mai departe o linie autentică de inițiere. Unul dintre discipolii mai vechi ai lui Rajkumar este medic. El ne-a spus cu multă seriozitate: Scopul nostru este să răspândim tantra śāstra. Tantra practicată și predată de ei este de mâna dreaptă, adică nu cuprinde actul sexual. Se întemeiază mai ales pe mantre, yantre, folosirea plantelor, a tattva-elor, dinamizarea centrilor de forță, curățirea trupurilor subtile.

În Inima Indiei

Am mers de Mahāshivarātri la templul Adasa din apropiere, care este socotit unul dintre centrele de putere spirituală din India. Am făcut acolo, împreună cu el, o meditație de cinci ore, cu două pauze. Acel loc este socotit Inima Indiei. L-am simțit adânc spiritual. Sādhana noastră a fost mult înălțată prin împlinirea ei acolo. De altfel, există o rețea de temple, de locuri de putere, cum spune el, în întreaga Indie, iar acel templu este inima lor.

Când am ajuns la Rajkumar, fiecare dintre noi a primit o mantra cu care a lucrat patru-șase ore pe zi, după cum i s-a arătat, la ore anume, vreme de trei zile. Ne-a făcut fiecăruia un ritual foarte puternic de curățire, folosind plante amestecate cu alte substanțe, puse pe tot trupul. Am rămas cu ele pe noi mai bine de o oră, timp în care Rajkumar a citit neîntrerupt mantre dintr-un tratat tantric străvechi, iar noi am făcut împreună mudrele anume pe care le cere acest ritual.

Inițierea după datină

Mantrele care se dau sunt alese după datină, ținându-se seama și de numele fiecăruia. Există tabele cu grade de potrivire între prima literă a numelui unui om și feluritele foneme sanscrite cu care începe o mantra. Astfel, dacă un învățător nu știe cum se alege o mantra, poate, din neștiință, să dea mantra lui Shiva, de pildă, cuiva căruia nu îi este prielnică la început. Este vorba aici despre cea dintâi mantra pe care o primește un om. Apoi, bineînțeles, el poate să lucreze cu toate cele prielnice. Am primit de la Rajkumar această cale de cunoaștere a celei dintâi mantre în care se poate da o inițiere.

După cele trei zile a urmat inițierea propriu-zisă. La ea s-a urmat întocmai ritualul tantric al datinii, cel care dă celui inițiat putere și rodnicie: scrierea mantrei pe limbă, apoi pe o frunză de betel, care este înghițită după aceea. Această inițiere rămâne ca o pecete adâncă în ființa ta. În ultima seară am făcut și un ritual al focului, prin care mantrele primite și-au sporit puterea în noi. A durat mai multe ore.

Afară de forța dăruită în plus inițierii pe care o primisem, am simțit că acest ritual a făcut și o legătură între noi, cei care am luat parte, ca aceea a unei frății spirituale. Prin inițierea primită de la Rajkumar am înțeles ce înseamnă o inițiere autentică, a datinii, făcută de un om care, la rândul lui, a primit-o pe o linie inițiatică străveche.

Atât cu mine, cât și cu Claudiu, Rajkumar a fost foarte darnic. Ne-a învățat foarte multe în scurtă vreme, ne-a îngăduit să facem inițieri în mantre însemnate, ne-a dat inițierea focului, ne-a învățat cum să pregătim și să facem o yajña, ritualul focului, și altele, care vor ajuta mult la răspândirea învățăturii tantrice tradiționale, venită pe o linie autentică, și în România. Ne-am întors cu caietele pline de mantre și de lămuriri despre Marile Înțelepciuni, despre centrii de forță, despre nāḍī, despre folosirea tradițională pe sol a yantrelor.

Am prețuit la el faptul că este sincer, smerit, modest, foarte prietenos și cald. Pe cei care îi sunt discipoli îi tratează ca pe membrii familiei. Fără să se laude cu ceea ce știe și poate, Rajkumar e un om care respectă tradiția, și în primul rând prin aceasta învățătura pe care o transmite poate să ajute foarte mult.

Acasă

M-am întors în țară cu multă bucurie. India este într-adevăr plină de spiritualitate, de frumusețe, de forță. Indienii știu să mediteze și sunt oameni adânc credincioși. Avem de învățat de la ei, de la tradiția lor spirituală, care prin noi înșine devine a noastră.

Autor: Simona Trandafir