Într-o zi stăteam singur, la primul etaj, în casa unchiului meu. Eram într-o stare obișnuită de sănătate; rareori aveam vreo boală, iar somnul îmi era adânc. În acea zi eram singur și nu aveam nicio neliniște a trupului. Dar o neîndoielnică și neașteptată frică de moarte m-a cuprins.
Am simțit că urmează să mor. De ce am simțit așa nu poate fi lămurit în niciun fel prin ceea ce simțeam în trup, și nici nu mi-am putut-o lămuri mai târziu. Nu m-a preocupat să știu dacă frica era adânc înrădăcinată. Am simțit: „Voi muri acum”, și deodată au apărut gânduri despre ce ar trebui să fac. Nu voiam să întreb doctori, nici oameni în vârstă, nici prieteni. Am simțit că trebuie să dezleg singur această întrebare.
Cercetarea făcută pe loc
Lovitura fricii de moarte m-a făcut dintr-odată să mă întorc înăuntru. Mi-am spus în gând: „Acum moartea a venit. Ce înseamnă asta? Ce moare? Trupul moare.” Și pe loc m-am purtat ca și cum aș fi murit. Mi-am întins brațele și le-am ținut țepene, ca și cum s-ar fi ivit înțepenirea morții. Am închipuit un mort, ca să dau cercetării care urma un caracter cât mai adevărat.
Mi-am oprit respirația și am ținut gura închisă, apăsând buzele una de alta, ca niciun sunet să nu scape; să nu rostesc nici cuvântul „eu”, nici vreun altul. „Bine”, mi-am spus, „acest trup țeapăn este mort. Va fi dus la locul arderii și va fi prefăcut în cenușă. Dar, odată cu moartea acestui trup, mor și eu? Este trupul acesta «eu? El este nemișcat și tăcut. Dar eu simt toată puterea ființei mele și chiar sunetul eu înăuntrul meu, deosebit de trup. Așadar, eu sunt spirit, ceva care trece dincolo de trup. Corpul material moare, dar spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Deci eu sunt spirit nemuritor.”»
Nu un gând, ci un adevăr viu
Toate acestea nu au fost o simplă lucrare a minții, ci m-au străfulgerat ca adevărul cel viu, ceva ce am perceput îndată, aproape fără cuvinte. „Eu” era ceva foarte real, singurul lucru real din acea stare, iar toate lucrările conștiente legate de trupul meu erau așezate în el.
De atunci încolo, „Eul”, sau Sinele meu, mi-a luat luarea-aminte printr-o fascinație puternică. Frica de moarte a pierit o dată pentru totdeauna. Cufundarea în Sine a urmat din acea clipă până acum. Alte gânduri pot să vină și să plece, ca notele felurite ale unui muzician, dar „Eu” urmează ca nota de temelie, care însoțește și se împletește cu toate celelalte. Fie că trupul meu vorbește, merge sau face altceva, sunt mereu așezat în „Eu”.
Când stau cu mădularele întinse și refac în minte scena morții, văd cum trupul meu ar putea fi dus la ardere și totuși eu voi trăi. O forță — poți s-o numești forța lui ātman sau oricum altfel — înflorește în mine și pune stăpânire pe mine. Prin ea am fost născut din nou și am devenit un om nou.
Mărturia lui Ramana Maharshi despre trăirea care i-a schimbat viața, la șaisprezece ani, în casa unchiului său din Madurai. Tradusă în română și publicată de Simona Trandafir pe blogul ei, Tantra Maha Vidya, în 2012. Lămuririle dintre paranteze din textul ei, despre Eu ca ātman, Sinele, Inima Spirituală, au fost topite în traducere.
Autor: Ramana Maharshi · în traducerea Simonei Trandafir
