Atitudinea interioară a vindecătorului

În fiecare dintre noi există Arhetipul Vindecătorului Divin. Acest Vindecător Divin este adevăratul vindecător din toate ființele, și nu un anumit om. Pentru a ne vindeca pe noi sau pe alții trebuie să urmărim să ne cunoaștem chiar pe noi înșine cât mai profund și astfel vom putea manifesta chiar noi harul puterii tămăduitoare.

Dacă până acum oamenii aflați în suferință au făcut și continuă să facă apel la un intermediar, care din exterior acționa în vederea restabilirii echilibrului perturbat și redării sănătății, noua știință a vindecării își propune să fundamenteze, pe baza unor principii universal valabile, modalitatea cea mai eficientă care să conducă la scopul propus — care îl reprezintă, în esență, tămăduirea spirituală.

Participarea celui bolnav

Știința vindecării spirituale presupune întotdeauna participarea directă, sistematică, chiar a celui bolnav, care este învățat gradat să deprindă modalitățile eficiente de autotratament și, în același timp, să-și construiască, pe baza principiilor adevărului, binelui și armoniei, o nouă stare interioară mult superioară.

În aceasta constă, de fapt, și diferența esențială între cele două modalități de tratament. În această direcție, rolul major îi revine acum măiestriei terapeutului, care, utilizând o serie întreagă de modalități ce țin de latura fiziologică, psihică, mentală și spirituală, reușește să trezească acele resurse potențiale, infinite, ale oricărei ființe, chiar aflate în suferință, pe care să le mobilizeze pentru vindecarea deplină.

Pacientului îi revine, la rândul său, ca o datorie, crearea atitudinii de participare directă, înțeleasă ca o necesitate fundamentală. Aflându-se în această ipostază și înțelegându-și rolurile pe care și le-au asumat — terapeutul, de a deveni un instrument perfect care poate canaliza resursele celui bolnav, iar cel aflat în suferință, de a-și mobiliza toate resursele în aceeași direcție —, cei doi se pot apropia conlucrând și interferând prin mai multe rezonanțe, în vederea atingerii scopului propus.

Două principii fundamentale

Pentru a se concretiza ca stare tot ce s-a menționat aici, trebuie să ne reamintim două principii: principiul consacrării și integrării armonioase a tuturor gândurilor și acțiunilor, și principiul rezonanței.

Înaintea oricărui contact cu un pacient, ne interiorizăm câteva minute, consacrând toate gândurile și faptele de ajutorare pe care le vom realiza pentru acel bolnav, precum și fructele acțiunii noastre, lui Dumnezeu, simțit ca esența ființei noastre. Îl implorăm sincer să ne răspundă printr-o stare interioară model, de forță, liniște, armonie, înălțare, și Îl rugăm de asemenea să îl ajute pe acel om, prin noi.

Vom urmări să ne dăruim ca un instrument cât mai bun și mai pur în mâinile lui Dumnezeu, care prin noi își va manifesta grația în vindecarea bolnavului. Starea de dăruire către Divin, starea de releu perfect, va fi menținută pe întreaga durată a lucrului cu pacienții și cât mai mult timp cu putință în restul timpului, ca o continuă trăire transfiguratoare. Vom realiza astfel rezonanța între noi și infinita Forță Divină Binefăcătoare, care ne va inspira, ghida și umple de energii benefice. În finalul întâlnirii cu pacientul ne vom interioriza din nou, pentru a îngenunchea lăuntric, plini de recunoștință către Dumnezeu, Cel Mereu Bun și plin de compasiune.

Transfigurarea celui din fața noastră

În timp ce lucrăm sau discutăm cu bolnavul, vom urmări să invocăm continuu un flux de lumină alb-strălucitoare care coboară asupra lui, purificându-l și însănătoșindu-l.

Este foarte importantă, de asemenea, transfigurarea pacientului. Vom evoca în omul din fața noastră calitățile fundamentale care îl pot readuce într-o stare de perfectă armonie; îl vom ajuta ca, la rândul său, să își redescopere acele virtuți sufletești pe care, manifestându-le, va fi ajutat să își refacă starea de echilibru lăuntric.

Pacientul va fi ajutat să renunțe la atitudinea de „om bolnav” și la toate comportamentele care îi întrețin starea de boală — frică, lamentare, pesimism, neîncredere, suspiciune, răutate, egoism, vicii, neliniște, angoasă — care reprezintă, de fapt, rezonanțe cu energii profund perturbatoare.

Statornicia terapeutului

Indiferent de rezultatele obținute în timp, atitudinea interioară a terapeutului nu trebuie să se modifice printr-o implicare egotică sau prin pierderea încrederii, a siguranței, a optimismului. El trebuie să fie consecvent în manifestarea continuă a energiilor armonizante, perfect detașat și plin de înțelepciune și compasiune.

El nu trebuie să fie deviat, cunoscând faptul că adeseori pot să apară reacții subiective ale pacientului, tentații ale acestuia de a întrerupe tratamentul sau de a solicita mereu altceva. Este posibil ca la o primă ședință să apară rezultate deosebite, dar ulterior acestea să fie negate sau tratamentul să fie întrerupt. În alte situații, anumite rezultate par a se lăsa așteptate. Dar nici atunci nu trebuie să fim neliniștiți, căci adeseori cumulul cantitativ conduce la saltul calitativ și, după un anumit timp, se înregistrează veritabile salturi în vindecarea bolnavului.

Se tratează ființa, nu boala

Toți marii vindecători care au acționat într-o perfectă armonie cu legile firii au arătat oamenilor importanța atingerii unei viziuni globale asupra bolnavului. Cunoscând principiul reflexiei, prin care întotdeauna Totul se reflectă în parte și partea în Tot, ei tratează atât corpul, cât și sufletul.

În acest sens, tratamentul natural al oricărei afecțiuni urmărește înlăturarea cauzelor fundamentale care determină condițiile apariției bolii. Este tratată ființa, nu boala, urmărindu-se rearmonizarea ei pe toate planurile. Se va acționa simultan asupra nivelurilor profunde, mentale și sufletești, cât și asupra suferințelor corpului fizic.

Suferința ca invitație

În esență, orice suferință îi este dată omului pentru a-l retrezi la o viață adevărată, pentru a-l orienta către inima sa. De aceea, pacientul trebuie să înțeleagă că adevăratul scop pe care îl urmărește este transformarea spirituală, trezirea conștiinței inimii spirituale — iar toate celelalte rezultate, implicit starea de sănătate, vor apărea de la sine.

Știința vindecării spirituale oferă o modalitate prin care omul bolnav să poată ieși din suferință. Această cale implică întotdeauna ca, prin participare directă și efort conștient, pacientul să devină capabil să se autocunoască și să se înțeleagă pe sine, reapropiindu-se astfel de esența sa profundă.

Toate vindecările aparent miraculoase se fundamentează pe acest proces al regăsirii de sine. Când bolnavul ajunge să trăiască o stare caracterizată de dorința puternică de a face tot ceea ce îi stă în putere pentru a se vindeca — precum un înecat care dorește o gură de aer — se poate spune că vindecarea este aproape.

Modalitatea naturală de vindecare presupune întotdeauna reîntoarcerea la adevărata natură a ființei noastre. Când o ființă este bolnavă, ea este închisă, pesimistă, iar relațiile ei cu Universul exprimă o stare de dizarmonie. Afirmarea vieții, în urma procesului de deschidere sufletească, de împăcare și de regăsire de sine, determină din nou stări de rezonanță din ce în ce mai ample cu toate acele surse de putere, forță și sănătate existente în Univers. Propria natură interioară asimilează din nou, tot mai profund, natura exterioară, și astfel principiul vieții și energiile ei specifice se retrezesc reîmprospătate, determinând reapariția stării de armonie și sănătate.

Respectând principiul non-violenței, vindecătorul va urmări combinarea armonioasă a mai multor metode naturale de vindecare care, susținute sistematic o perioadă adecvată de timp, vor determina în starea pacientului o schimbare fundamentală, resimțită pe toate planurile: fizic, psihic, mental și spiritual.

Autor: Liviu Gheorghe