În căutarea fericirii

De ce suferim?

În cele mai multe cazuri, fericirea este confundată cu plăcerea. „Din mijlocul fântânilor plăcerii izvorăște amărăciunea care otrăvește parfumul florilor”, scria poetul și filozoful roman Lucrețius în De rerum natura. Și în popor există un proverb care spune că și cel mai frumos trandafir are spinii lui.

Neajunsul major al plăcerii este acela că durează puțin, de aici rezultând goana oamenilor după plăceri repetate, obicei ce riscă să devină la un moment dat viciu. Plăcerea nu are capacitatea de a împlini profund și de aceea, oricâtă plăcere ai trăi, simți că tot îți mai lipsește ceva. Acest fapt poate conduce la situații extreme, cum ar fi în cazul drogurilor, când dependentul este gata să renunțe la tot, inclusiv la proprietate și sănătate, pentru substanța nocivă care îi produce o plăcere efemeră.

Fericirea, pe de altă parte, este profundă, plenară, de durată și conferă pace și liniște. Dacă suferința poate urma plăcerii, fie din cauză că aceasta s-a sfârșit, fie că a condus la consecințe dureroase, fericirea nu are niciodată asemenea urmări. Fericirea înseamnă armonie. Ea pune capăt tuturor suferințelor. În timp ce plăcerea îndeamnă mereu către o plăcere și mai mare, înlănțuind ființa umană, fericirea, dimpotrivă, fiind ea însăși un superlativ, eliberează. Fericirea înseamnă libertate.

Când suntem fericiți suntem împliniți. Vânătorul de plăceri este mereu neîmplinit și de aceea caută permanent acea completare pe care, din cauză că își canalizează efortul către mijloace exterioare ființei lui, nu o cunoaște niciodată. Dacă plăcerea ar fi sinonimă cu fericirea, societatea de consum care furnizează accesul facil la plăceri de toate felurile ar face ca toate ființele umane să fie fericite. În loc de aceasta, în jurul nostru sunt mulți oameni cu grave tulburări emoționale și deprimați. Din ce în ce mai mulți suferă de o afecțiune psihică, de la depresii cronice la schizofrenie. Acest adevăr înspăimântător nu ar trebui să ne surprindă dacă ținem cont de felul în care mintea este intoxicată zilnic cu violență și cu aspectele tenebroase ale existenței.

Eterna beatitudine

Atunci când vorbim despre împlinire, bunăstare și fericire, atingem în mod inevitabil domenii care depășesc psihologia, medicina sau morala și care pătrund pe tărâmul spiritualității.

Din perspectiva spirituală autentică, fericirea nu este o plăcere de moment, ci este însăși eterna beatitudine, fundalul permanent al întregii creații. Atât timp cât ne menținem în armonie cu realitatea esențială a universului, ne simțim împliniți și fericiți. Suferința apare în momentul în care nu ne mai aflăm în armonie cu ritmurile manifestării.

Suferința a devenit o parte pregnantă a experienței umane deoarece, cu câteva excepții, oamenii nu percep corect realitatea spirituală a lucrurilor și se manifestă în mod dizarmonios. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nici măcar nu sunt conștienți de aceasta. Dacă nu se confruntă cu dezastre, boli sau lipsuri, oamenii nu sunt conștienți că suferă în sens fundamental. Când sunt întrebați dacă sunt fericiți, ei răspund „atât cât se poate”. Nu par a fi conștienți că sunt lipsiți de iubire, încredere, optimism, entuziasm. De aceea este necesară dezvoltarea unei viziuni corecte asupra realității, este necesar discernământul spiritual care ne ajută să depășim iluzia în care trăim.

Egoismul, cel mai mare obstacol

Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu sunt conștienți, trăiesc cufundați în oceanul experiențelor senzoriale determinate de dorința de satisfacție personală. Analizând lucid și profund experiențele vieții noastre, putem observa că momentele în care am trăit cea mai mare fericire, cea mai adâncă pace lăuntrică, au fost acele momente în care, dintr-un motiv sau altul, am încetat să mai dorim ceva de la ceilalți sau de la lumea înconjurătoare.

Pentru personalitatea egotică, o puternică motivație de a trăi este dorința de a poseda, de a obține, de a avea ceva doar pentru sine însuși: „Vreau o mașină pentru mine! Vreau o persoană doar pentru mine!” Deseori, această dorință este atât de copleșitoare, încât ființa umană este subjugată de ea. Iar dacă ne uităm în jur, putem observa că suntem încurajați să fim mereu „obsedați” de obiecte și de oameni, de dorința de a le avea doar pentru noi.

O schimbare majoră în interiorul nostru se produce atunci când înțelegem că, de fapt, cea mai mare bucurie, cea mai adâncă pace, cea mai profundă fericire apare atunci când nu dorim nimic. Puțini oameni reușesc însă acest lucru, deoarece desprinderea de dorință este dificilă. Este des întâlnită afirmația: „Nu doresc nimic, vreau doar să fiu fericit, vreau să am o viață simplă!” Dar această afirmație nu este de ajuns; este necesară chiar diminuarea dorinței. Doar când dorința dispare, începe să fie trăit sentimentul adevăratei împliniri interioare.

Pentru o transformare spirituală autentică și profundă, este necesar să analizăm cu atenție atitudinea noastră fundamentală în viață și să renunțăm la „a avea” mereu mai mult, mereu altceva, în favoarea lui „a fi”. Astfel, vom descoperi că fericirea profundă, pacea extatică apar doar atunci când renunțăm la povara dureroasă a dorinței. Când această tensiune se diminuează, ne vom simți din ce în ce mai aproape de sufletul nostru, din ce în ce mai mult noi înșine, vom înțelege cine suntem de fapt și vom vedea limpede realitatea adevărată a Inimii Spirituale.

Autor: Veronica Godeanu