Viața marelui înțelept Shankara

Shankara este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai filozofiei non-dualismului. El a dat un puternic impuls creator vieții spirituale din timpul său, făcând să strălucească din nou învățătura pură a Vedantei, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. Separați de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri amețitoare de munți, Buddha, Shankara și Ramakrishna domină semeț și senin filozofia și religia Indiei.

Un copil care citise toate scripturile

Imagini de legendă, frumoase și fantastice, îmbracă austera și totodată încântătoarea viață a lui Shankara, cel ce a fost un mare yoghin, filozof și poet. Dar, vorbind din punct de vedere istoric, cunoaștem foarte puțin despre viața sa. Se presupune că Shankaracharya s-ar fi născut la Kalady, în Kerala, pe coasta de vest a Indiei. Fiecare filă a vieții lui strălucește prin atât de multă înțelepciune, forță spirituală, subtilitate logică și profunzime filosofică, încât timp de secole el a arătat, de la înălțimea realizării sale, și va continua să arate tuturor oamenilor, calea către Fericire și Pace.

Copil fiind, Shankara a frecventat Școala Vedică. Mintea sa ascuțită a pătruns scrutător în miezul învățăturilor vedice sacre și a realizat comentarii și analize profunde la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică. La vârsta de zece ani era deja considerat un geniu. Nu numai că citise și memorase toate scripturile, dar scrisese deja și comentarii la multe dintre ele și întreținuse conversații cu diferiți erudiți veniți la el din toate colțurile țării, interesați să-l vadă pe acest băiat minune, considerat o încarnare a lui Shiva.

Băiatul era însă nemulțumit. El vedea că profesorii săi nu practică adevărurile înalte și pure pe care le predau. Societatea în care trăia era, ca și acum, materialistă, iar India trecea printr-o perioadă de decădere spirituală. Shankara, plin de ardoare și dăruire, a simțit în adâncul ființei sale chemarea lui Dumnezeu și, cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să-și facă propria viață un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe drumul adevărului.

Sfărâmarea iluziei

În acea perioadă tatăl lui a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înțeleagă problema vieții și a morții. În căutările sale asupra sensului existenței, a renunțat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris poemul denumit Moha Mudgaratu, „Sfărâmarea iluziei”. Tot atunci și-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promițându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi, făcându-și pregătirile de plecare, a pornit în căutarea unui maestru autentic.

Pe malurile râului Narmada l-a întâlnit pe Gaudapada, un mare yoghin care atinsese cunoașterea Realității ultime. Shankara i-a cerut bătrânului inițierea, dar Gaudapada l-a refuzat, deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu Brahman. Totuși, îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, Govindapada. Acesta îl inițiază și îl instruiește în tehnicile de meditație și în întregul proces yoga. Într-un timp foarte scurt, Shankara atinge realizarea spirituală completă și se hotărăște să devină și pentru alții un ghid spiritual.

Lecția primită pe drumul către Gange

Într-o dimineață, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie rituală, întâlnește un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor considerați a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el și aceștia blocaseră cărarea. Pentru moment, prejudecățile de castă înnăscute în el și-au revendicat poziția: Shankara, brahmanul, i-a ordonat lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar acesta i-a răspuns: „Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri de caste și credințe?”

Shankara a fost cuprins de rușine și respect. S-a prosternat, plin de recunoștință pentru lecția primită, în fața acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale, Manisha Panchaka, care are cinci strofe, fiecare terminându-se cu refrenul:

Dezbaterea de șapte zile

Shankara a început să-și dăruiască învățăturile câtorva discipoli, fascinând prin frumusețea și luciditatea prezentărilor sale întâi profesorii, apoi elevii lor. Unul dintre aceștia a fost faimosul filozof Mandan Misra. Acesta considera că viața trăită în familie, după prescripțiile vedice, urmând cu rigurozitate toate ritualurile, era mult superioară aceleia de călugăr, iar opinia lui era respectată și larg împărtășită în toată India.

Pentru a-i elimina această falsă concepție, Shankara s-a dus la el acasă. Când a ajuns, a găsit ușile încuiate: Misra tocmai oficia o ceremonie religioasă și nu dorea să fie deranjat. Shankara, cu spiritul ștrengăresc și spontan al unui adolescent, s-a cățărat într-un copac din apropiere și a sărit din el în interiorul curții. Misra l-a văzut în mulțimea credincioșilor și, dezaprobând călugării — mai ales când erau atât de tineri —, a întrebat sarcastic: „De unde vine acest cap ras?” „Așa după cum prea bine vedeți, domnule”, a răspuns Shankara cu dezinvoltură, „capul ras răsare chiar din gât”.

Misra și-a pierdut răbdarea, dar Shankara a continuat să se joace cu el în acest fel și, în cele din urmă, cei doi s-au pus de acord să poarte o discuție asupra meritelor relative ale călugărului și ale capului de familie. Aceste confruntări nu aveau numai caracter teoretic, ci în primul rând practic, cu consecințe asupra întregii lor existențe: dacă ar fi pierdut, Shankara ar fi devenit cap de familie, iar Misra, dacă ar fi pierdut, ar fi devenit călugăr.

Dezbaterea a durat șapte zile. Bharati, învățata și onesta soție a lui Misra, a fost arbitru. Cei doi purtau fiecare la gât câte un șirag de flori proaspete, cu un parfum îmbătător. După cele șapte zile însă, ghirlanda lui Misra se ofilise, pe când cea a lui Shankara era și mai frumoasă decât la început. În final, Shankara a fost capabil să-l convingă pe Misra de superioritatea vieții monastice, iar acesta a devenit discipolul său. El este cel care, mai târziu, a făcut adnotări asupra comentariilor lui Shankara la Brahma Sutras, textul fundamental al învățăturii Vedanta.

Unitatea în diversitate

Îndeplinind instrucțiunile date de maestrul său, de a restabili învățătura Advaita Vedanta ca loc de confluență a tuturor vederilor moniste și dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea, tânărul înțelept a plecat la Varanasi, vechiul centru al religiei și culturii vedice, și a început să predice Unitatea în diversitate. A avut dispute cu învățații conducători ai diferitelor școli și, neascunzând falsele presupuneri, răspunzând la toate obiecțiile aduse și contestând certitudinile aparente ale altor școli filosofice, a stabilit supremația sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli importanți ai săi, Somananda.

De la Varanasi, marele maestru spiritual a călătorit la Badrinath împreună cu discipolii săi, răspândind mesajul filozofiei sale sintetice. A vizitat multe locuri sfinte, precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudraprayag, Nandaprayag, Kamarupa și Gomukhi, a venerat zeitățile întâlnite în drum și astfel a demonstrat că un cunoscător al lui Nirguna Brahman — Brahman transcendent, lipsit de calități — nu este lipsit de devoțiune față de Saguna Brahman, Brahman văzut în forme. Aici, în calmul înălțimilor himalayene, Shankara a scris comentarii la zece dintre Upanishade, la Bhagavad Gita și la Brahma Sutras, așezându-și doctrina pe o fundație fermă.

Patru mănăstiri, în cele patru zări

Shankara a călătorit de-a lungul și de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei: Sringeri Math, pe dealurile Sringeri, în sud; Sarada Math, la Dvaraka, în vest; Jyotirmath, la Badarikashrama, în nord; și Govardhana Math, la Puri, în est. I-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareți ai acestor mănăstiri și a repartizat fiecăreia câte o Vedă.

Multe culte ciudate invadaseră societatea indiană pe vremea aceea, iar templele erau în mâinile unor preoți corupți, care practicau forme hidoase de cult și sacrificiu animal. Shankara, cu ajutorul adevărului din scripturi și al ingeniozității sale oratorice, a demonstrat că acestea sunt de fapt împotriva adevărului spiritual al Vedelor. A reformat aceste practici, reinfuzând în ele nobilele principii ale cultului vedic și transformându-le în mijloace ale realizării de sine. Singurul scop al cultului este, spunea Shankara, ca printr-o străduință constantă să devenim perfecți, să devenim divini, să-L atingem pe Dumnezeu și să fim Dumnezeu.

Afecțiunea sa adâncă pentru mama sa și promisiunea făcută au triumfat asupra regulilor ce guvernau Ordinul sannyasinilor: la moartea ei, a îndeplinit ritualurile funerare, în ciuda opoziției rigide a rudelor sale.

Treizeci și doi de ani

Shankara a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate, Dasanami Sampradaya. Nu este fără semnificație faptul că Sri Ramakrishna, profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui Swami Totapuri Maharaj, care aparținea liniei Puri, una dintre aceste zece. De aceea, călugării ordinului Ramakrishna sunt legați în mod fundamental de marele înțelept Sri Shankara.

Viața lui Shankara s-a sfârșit la Kedarnath, în Himalaya. Avea numai 32 de ani.

Opera sa literară este deosebit de importantă. A făcut comentarii nu numai asupra Sutrelor vedantice, dar a creat și două lucrări filozofice majore: Upadeshasahasri și Vivekachudamani — „Discernământul spiritual, bijuteria cea mai de preț”. Este de asemenea autorul multor poeme, imnuri și rugăciuni. Numele advaita vedanta a fost dat de el filozofiei non-dualismului. A fost în primul rând un adept al nondualismului în forma sa cea mai pură și, cu toate acestea, a restructurat viața monastică a Indiei. Este unul dintre cele mai înalte spirite ale omenirii.

Autor: Simona Trandafir